Eu si A.R. ne cunoastem de 7 luni de zile, bine, sa mai fi fost si vreo 9 luni inainte de ele, dar acelea sunt alta poveste.
Inca de cand a venit pe lume, prichindelul a fost incadrat la categoria usoara – cel mai cuminte copil din lume. Plangea doar daca ceva il deranja, cel mai adesea stomacelul gol sau oboseala, in timp ce scutecul plin sau alte probleme specifice varstei pareau nebagate in seama.
Chiar si atunci cand lumea inconjuratoare devenise noul camp de explorat, A.R. nu ne crea probleme. Se bucura sa admire ore in sir becurile din casa, materialele canapelei sau personajele din desene animate, lipite de perete.
De cand a devenit “baiat mare”, A.R. a inceput sa inteleaga mai bine atunci cand vorbim cu el. “NU E VOIE!” pe un ton mai serios, repetat de mai multe ori, il face sa nu mai bage obiecte nepotrivite in gurita (desi pare sa pofteasca la ele 🙂 ), iar micile mustrari sunt recompensate cu zambete vinovate si strengaresti.
Ce ne facem insa cu momentele de exprimare a personalitatii!?…Cand supa vine prea greu si nu mai avem rabdare sau cand ne-am saturat de mancare, ori cand locul de joaca ne plictiseste si ne-am dori sa exploram mai degraba casa!?
Urlete, plans si multi nervi sunt tratati cu calm, rabdare si vorbe pline de intelegere. Pana la urma mami stie cel mai bine cat de greu este sa fii atat de mic si sa-ti doresti sa poti face mai multe si mai cu seama sa scapi mai repede de durerile de dintisori 😦
Si cand ma gandesc ca mai ieri abia venea pe lume…si astazi deja “stie ce vrea de la viata”. 🙂
MAMA 