Experienta primei nasteri sau cum a venit pe lume A.R.

Mi-e frica de spitale si operatii, dar de data asta am fost mai relaxata ca niciodata. Nu stiu de ce, avand in vedere ca totul a fost o surpriza…poate totusi descoperim pana la finalul povestii ☺

Era o dimineata obisnuita de duminica, 14 februarie, in care aveam de facut o vizita la Regina Maria pentru a vedea ce mai face bebe in burtica, dupa o saptamana in care am stat linistita pentru ca medicul meu ginecolog, cu care vorbisem pentru cezariana, nu era in tara… Nu vreti sa stiti cate scenarii aveam in minte, cu mine si apa care mi se rupea. Slava Domnului ca n-a fost cazul!

Pe langa toate emotiile ultimei saptamani am mai avut de luptat si cu o raceala aparuta din senin. M-am straduit 9 luni sa nu ma imbolnavesc si fix in ultima saptamana am patit-o! Ma rog, da-i cu ceai caldut de tei, miere, lamaie, alifie chinezeasca si picaturi cu apa de mare, caci altceva nu prea aveam voie sa iau…

Duminica aceea s-a dovedit linistita de la primele ore ale diminetii si nimic nu prevestea ce urma sa se intample (in afara de viitorul tatic ce tot radea de mine ca e posibil sa nu ma mai intorc singura acasa). Eu nu l-am bagat in seama prea mult. Aveam impresia ca lucrurile trebuie programate din timp, nu se naste asa oricum. 😂

Am ajuns la spital, mi s-a montat monitorul pe burtica si mi s-a spus sa apas pe un buton de fiecare data cand bebe se misca. Al meu cred ca sforaia bine merci. La 10 dimineata nu voia sa bage in seama pe nimeni. Intr-un final incepe el sa miste ceva, dar tot intr-un stil linistit, somnoros as zice eu. (Nu se compara cu bataliile din burtica atunci cand se juca de-a Jackie Chan).

La un moment dat, doamna doctor Mihart (asistenta medicului meu) apare si se uita pe monitor. Nu-mi zice nimic, dar rosteste cuvintele magice, indreptate spre colegele sale: “Pacienta de aici merge sus, la sala astazi!” 

Am zambit, mi-am privit sotul in ochi si m-am gandit ca vom avea un baietel norocos si taaare iubit daca se naste de Valentine’s day. 

Intre timp mi s-a pus o perfuzie pentru hidratare si apoi am fost trimisa la schimbat in “straie de sarbatoare”. Ma simteam emotionata si nerabdatoare sa il cunosc in sfarsit pe prichindelul care mi-a “ravasit” burtica timp de 9 luni.

Dupa ce am asteptat putin in sala de Reanimare, am mers frumusel, pe picioarele mele, catre locul marii intalniri. L-am recunoscut si salutat pe domnul profesor Anca (medicul meu) si apoi am inceput cu pregatirile. 

M-am urcat pe masa (nu stiam ca sunt atat de inalte mesele de operatie) si in timp ce o asistenta ma tinea bine de spate si gat, medicul anestezist imi facea epidurala. De partea asta marturisesc ca imi era cel mai teama, dar aproape ca nu am simtit nimic. Picioarele au inceput apoi sa mi se inmoaie si sa le simt calde, semn ca anestezia isi facea efectul. M-am intins si dupa ce o alta asistenta a verificat ca totul e la locul lui, au venit medicii care s-au apucat de treaba. 

M-am bucurat de frigul din sala de operarii, care mai atenua din greutatea cu care respiram din pricina racelii. Am reusit pana la urma sa scap de nasul infundat cu niste picaturi aduse de asistenta si sa ma bucur de moment.

In 10 minute am auzit un plans de copil, care voia sa dovedeasca ca are plamani bine antrenati si in cateva secunde a aparut si mocuta. Alb, uimitor de blond (pana si medicul s-a mirat “E blond!”) si extrem de gingas. L-am pupat pe obrajor si m-am bucurat ca este sanatos. In sfarsit ne intalnisem! Baietel de nota 10 si 3 kilograme 200.

Minutele pareau sa treaca mai greu apoi, dupa ce mititelul a plecat “in treaba lui”. Cezariana s-a incheiat cu succes, i-am multumim domnului doctor si am fost dusa la Reanimare. Sotul a reusit sa ma vada, ba chiar sa stea cu mine si prichindelul, adus pentru prima alaptare, care din pacate s-a incheiat rapid. Bebe nu prea stia ce are de facut asa ca doar ne-am imbratisat.

A urmat putina odihna si in cateva ore am inceput primele exercitii pentru dezmortirea picioarelor. Mie mi se parea ca sunt perfecta pentru mers direct acasa, ba chiar mi se facuse o foame…😆

Prima incercare de ridicare din pat s-a dovedit a fi putin ametita, motiv pentru care din a doua am reusit sa ajung in scaunul cu rotile care ma ducea in salon. 

Pe la ora 18 ma facusem deja confortabila in camera ce urma sa ma gazduiasca 3 zile si chiar am primit vizita lui bebe. Am putut sa-l admir si sa ma bucur de primele momente in intimitate, dar alaptarea tot nu dadea roade. Am rezolvat-o ulterior, dar asta e alta poveste.

Cel mic a fost dus seara printre ai lui tovarasi “de joaca” iar eu am ramas linistita sa ma odihnesc dupa o zi surprinzatoare.

P.S. – Cred ca nerabdarea de a face cunostinta cu bebe m-a ajutat sa imi tin sub control teama de operatie si m-am simtit mai protejata stiindu-l pe el cu mine.