Copiii sunt UIMITORI! O poveste cu final fericit!

Va povesteam anterior cum am ajuns la experienta tratarii unei balanite destul de urate si ulterior la o decizie importanta de rezolvare a fimozei.

Pentru ca situatia a facut sa nu mai putem ocoli interventia chirurgicala, A.R. a fost nevoit sa treaca prin experienta a ceea ce se numeste “debridare dorsala” in termeni medicali.

Cu emotie si teama de recuperare, am inceput pregatirile preoperatorii, am fost la consultul pediatric, la cel preanestezic si la recoltarea de sange. A.R. s-a comportat exemplar dupa multele explicatii prin care am incercat sa-l pregatesc pentru a nu se speria. A inteles pe cat posibil ca “nenea” doctorul o sa o faca bine pe “putzi” si l-am incurajat dupa fiecare iesire din cabinet, spunandu-i ca sunt mandra de el ca a fost curajos. Dupa recoltarea sangelui a ramas fixat pe ideea ca “tanti” i-a facut “buba” la manuta, dar a trecut repede si peste disconfortul acesta.

Ziua interventiei a inceput devreme. Stiam ca nu mai are voie sa manance sau sa bea apa inainte de operatie, fapt pentru care am avut grija ca ultima alaptare sa se incadreze in marja de timp.

Ajunsi la spital, am fost acomodati in salon, unde Andrei s-a bucurat sa descopere ca are o priveliste minunata, exact catre intrarea in parcarea subterana, iar asta l-a tinut ocupat pana la intrarea in sala.

Cu 15 minute inainte i s-a administrat un tip usor de anestezic, care l-a molesit si ne-a ferit de episoadele de plans, care ar fi daunat inainte de operatie. Am fost ghidata spre intrarea in sala de operatii, pana unde l-am condus eu in brate, dupa care a mers impreuna cu o doamna asistenta. I s-a montat o masca cu anestezic si ulterior i s-a pus branula.

Asteptarea a fost cea mai grea…nu e cel mai placut sentiment sa-ti stii copilul intr-o operatie, dar experienta anterioara cu hernia si increderea in domnul doctor m-au facut sa ma mai linistesc. Interventia nu a durat foarte mult, iar dupa 30-45 de minute am fost chemata sa stau cu el la Reanimare, dupa cum este procedura.

L-am gasit plangand in bratele unei doamne asistente, care ne astepta cu sufletul la gura. Andrei se chinuia sa “evadeze” din toate cablurile care se tineau de el pentru a-l monitoriza, ba chiar il mai chinuia si o masca de oxigen. Am incercat sa-l linistesc, dar pe masura ce treceau minutele si efectul anesteziei trecea, era tot mai puternic. Plangea si repeta in continuu “Tata! Aca!” ( in traducere: Gata! Acasa!)

Cum nu a fost chip sa mai stea linistit in pat si nici in brate, asistenta ne-a condus in salon pentru a incerca sa-l adorm acolo. Problema era ca trecusera destule ore de la ultima lui masa si ii era foame, era nelinistit din cauza a tot ce i se intampla si singura alinare ar fi fost sanul, la care insa nu ar fi trebuit sa-l pun in urmatoarele 2 ore dupa operatie pentru a nu exista riscul de a varsa.

Ajunsi in salon am incercat toate variantele. Plimbat cu tati si leganat, plimbat cu buni, cu mami…nimic nu il facea sa adoarma. Intr-un final asistenta m-a sfatuit sa incerc sa ii dau putin sanul pentru a se linisti si asta am facut. Desi trebuia sa ia “o gurita” si atat, al meu sorbea cu inghitituri mari, cu dor si pofta. Asa a reusit sa adoarma linistit in bratele mele.

Dupa vreo ora si jumatate s-a trezit linistit, in momentul in care ni s-a adus mancarea. Trebuia sa manance si sa bea lichide pentru a urina inainte de a merge acasa. Atunci s-a produs si MINUNEA!

Supa de legume, banana si iaurtul au fost mancate exemplar, iar A.R. parea sa nu fi trecut prin nicio operatie. Era din nou zambitor, zburdalnic si nu parea sa-l deranjeze nimic. Ba chiar avea o pofta de mancare…

Am asteptat cuminti consultul postoperator, dorinici insa sa ajungem cu el acasa, mai ales ca era vizibil foarte bine.

Prima urinare s-a produs la spital, dar cred ca in timp ce dormea pentru ca nu a avut nicio reactie, insa pampersul era plin. (Medicul ne anuntase ca ar trebui sa fie usor dureroasa si ca ne vom da cu siguranta seama cand se va petrece.)

Inainte de a pleca am schimbat pampersul, moment de care mi-era cel mai teama…imi imaginam ca voi descoperi ceva pansat, inflamat, rosu si cate si mai cate. Culmea, am descoperit o putulica normala, usor inflamata, dar o vazusem in forme mult mai urate atunci cand ne-am confruntat cu balanita.

M-am bucurat sa descopar ca A.R. nu avea nicio problema la externare, ba chiar a cerut sa mearga pe trotineta. (Daca eu as fi fost in locul lui, probabil ma gaseati stand cuminte in pat toata ziua.😂)

Dupa interventie, am fost la consult a doua zi si medicul ne-a asigurat ca este foarte bine, nesperat chiar si ne-a sfatuit sa mai amanam decalotarea inca o zi, dupa care sa incepem sa spalam normal si sa aplicam o crema timp de o saptamana.

Cum A.R. nu ne-a permis sa umblam “la locul faptei”, am gasit solutia salvatoare: l-am invatat sa faca asta singur 😊 si acum ne bucuram ca am scapat de una dintre fricile mele cele mai mari. 😁

Advertisements