De ce iesirile in parc au devenit o teroare


Citeam astazi un articol in care m-am regasit si eu si A.R. atunci cand vremea frumoasa ne aduce in parc.

Din pacate, putine sunt zilele in care ne putem bucura cu adevarat de aceste iesiri. De cele mai multe ori suntem nevoiti sa stam la coada la leagan pentru ca apoi sa ne bucuram doar 5 minute de el, fiindca sunt deja si alti copii la rand, iar in afara de tobogan si cateva balansoare nu prea avem ce sa folosim pentru ca sunt destinate copiilor mai mari…dar asta tine de o alta discutie legata de cat de interesati sunt unii edili de amenajarea parcurilor si incurajarea petrecerii timpului in aer liber.

Pe fondul unor astfel de “iesiri” apar intotdeauna copii nepoliticosi, agresivi si care efectiv nu vad si nu aud in jurul lor. Mi s-a intamplat sa vreau sa-l dau pe A.R. pe tobogan si sa ma trezesc ca un baiat cu mult mai mare, care aproape se urca cu picioarele pe cel mic pentru a ajunge sa se catere in zona amenajata de deasupra. 

Am incercat sa-i atrag atentia, dar mi-ar fi trebuit o portavoce ca sa ma fac auzita printre tipetele lui si ale colegilor sai de joaca. Nu a schitat nimic, nici macar nu s-a uitat la mine sau la cel mic, de parca nu am fi fost acolo. In jur, nicio figura adulta care sa-i atraga atentia macar, desi la cei peste 7 ani pe care-i detinea ar fi trebuit sa aiba deja cateva cunostinte de conduita in afara casei.

Evident, chiar daca nu s-a speriat, A.R. si-a dat seama ca nu mai este loc si pentru el si a renuntat la tobogan, tragandu-ma de mana spre o zona mai linistita.

Spatiul care ar fi trebuit sa-i asigure o oarecare siguranta sa se manifeste liber, sa se distreze, a devenit un camp de lupta. Nu-l pot lasa singur nicio clipa pentru ca in secunda doi ma pot trezi cu alti copii care dau peste el, il lovesc in alergarile si jocurile lor. 

Astfel am constatat cu stupoare ca multi copii nu stiu sa se joace. In afara de tipete, alergari si gesturi agresive altceva nu stiu sa faca. Unde este imaginatia, care ne ajuta pe noi sa transformam o casuta din lemn intr-un palat de printesa/rege, ori plantele din jur in parteneri de joaca?! Unde sunt copiii aceia zambitori si atenti la cei din jur si de ce chipurile lor au fost rapite de varianta lor incrancenata si parca trecuta pe modul “zombie”?!

Parintii, bunicii sau cei care ii aduc in parc nu-si pun un semn de intrebare? Probabil ca se multumesc cu eterna “Asa e generatia asta, domn’le! N-ai ce sa le faci!” 

BA DA! AI! Poti incepe prin a le acorda atentia ta, chiar si la locul de joaca, a-i invata ce inseamna sa te joci, prin exemplul personal. Asa cum ajung sa invete sa mearga, sa vorbeasca, sa manance, consider ca si jocul se invata.
Din pacate, este mult mai simplu sa stai cu semintele in fata, pe banca, la o barfa mica, sa te relaxezi si sa-ti lasi odorul sa cutreiere de capul lui in tot parcul, fara macar a-l urmari. Mi s-a intamplat chiar sa vad un pusti care a cazut si s-a lovit destul de rau, iar primul om care a fost langa el sa fie un strain…mama a aparut dupa ce o jumatate din parc incepuse sa se intrebe cui apartine cel mic.

O sa spuneti ca si parintii/bunicii au nevoie de putin timp de respiro. Si mie mi se intampla sa fiu obosita, dar atunci cand sunt cu A.R. imi gasesc intotdeauna motivatia de a fi vigilenta si un bun partener de joaca. Asa cum spuneam si in alte articole, cred ca un parinte bun stie sa se puna pe planul doi atunci cand e nevoie pentru binele copilului sau.

Nu exista rezultate bune fara sacrificii, iar meseria de parinte este intr-adevar una dintre cele mai dificile. Ganditi-va insa ca datorita implicarii/din cauza neimplicarii voastre copiii sunt asa cum sunt.