De ceea ce mi-a fost frica, n-am scapat…

Totul a inceput acum o saptamana, cand, la un banal schimbat de pampers, am remarcat ca ceva nu era in regula. O umflatura isi facuse aparitia in locul putulicii, iar mie imi crescuse tensiunea si simteam deja cum ma cuprinde panica…🤤

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost sa o pozez si sa apelez la bunavointa medicului chirurg, care l-a operat pe A.R. de hernie inghinala cand avea doar 2 luni de viata (Povestea de atunci o gasiti AICI), pentru a elucida misterul.

Foarte amabil, domnul doctor ne-a anuntat ca avem de-a face cu o balanita destul de urata, dar ca nu e cazul sa ne speriem, ci sa aplicam comprese cu Rivanol si sa venim la consult a doua zi.

Zis si facut, doar ca pana seara, in urma aplicarii compreselor, problema s-a agravat, ba chiar zona a inceput sa se inroseasca usor, iar umflatura sa creasca. Iar, da-i cu pozele pe whatsapp, deranjeaza-l pe domnul doctor, care din nou ma asigura ca lucrurile sunt sub control.

Toata noaptea am numarat orele pana la momentul consultului, in ciuda faptului ca A.R. a dormit chiar foarte linistit. Eu nu-mi imaginam decat ca voi da jos pampersul a doua zi dimineata si cine stie ce modificari voi mai descoperi si iar intram in panica. Ma simteam groaznic de vinovata pentru ca luasem decizia sa nu incerc decalotarea inainte de vreme, dupa multe pareri contradictorii si totusi sa ajung sa ma intreb daca nu cumva am gresit. (Povestisem AICI cum am luat decizia)

Evident, a doua zi dimineata lucrurile evoluasera, iar consultul nu a reusit sa ma linisteasca. Ni s-a recomandat sa continuam cu compresele, ba chiar am fost anuntati ca va trebui sa asteptam sa se dreneze puroiul pentru a trece la interventia chirurgicala ce va rezolva fimoza, in timp ce umflatura tot crestea. Medicul mi-a confirmat ca daca s-ar fi putut face decalotarea, lucrurile ar fi fost mult mai simple. Cu alte cuvinte, am decis gresit sa nu umblu la putulica. 😣

A urmat din nou chinul. A.R. era exasperat ca la fiecare schimbat de pampers trebuie sa suporte o compresa rece, unde mai pui durerea, disconfortul la fiecare pipi si procesele mele de constiinta, ca i-am facut rau puiului meu. Am incercat sa-mi adun toate puterile si sa ma gandesc ca tot procesul asta chinuitor e spre binele lui, daca asa a spus medicul. Din pacate, parca soarele nu mai iesea pe strada noastra…din cauza fimozei, iar puroiul nu reusea sa se elimine suficient. Pana seara eram iar cu stresul la cote maxime, mai ales ca A.R. devenise brusc agitat si nervos, ba chiar parea ca tremura. Nu mai reusea sa faca pipi.

In mintea mea nu vedeam decat cum ceva urmeaza sa bubuie sau cine stie ce nenorocire sa se mai intample. Am pus mana pe telefon si disperata l-am rugat pe doctor sa ne sfatuiasca unde sa mergem sa facem ceva pentru ca nu mai era de asteptat. Norocul parea insa sa ne surada. Medicul era dintr-o intamplare la cabinet si a fost de acord sa ne astepte sa ajungem de urgenta.

In 20 min eram la usa lui, cu A.R. plangand ca l-am adus iar la nenea, in timp ce el voia acasa si ne repeta ca putulica face nani, sa nu o deranjam. Poate din cauza emotiilor lui, a fricii ca iar e la doctor sau pur si simplu a presiunii care s-a tot adunat acolo, in timp ce-l dezbracam am descoperit ca tocmai facuse pipi, ba chiar reusise sa mai dreneze o parte semnificativa de puroi. Din cateva manevre, medicul a reusit sa detenesioneze zona si sa scoata puroiul, iar A.R. devenise chiar mai linistit, semn ca se eliminase disconfortul care-l supara.

Am rasuflat usurata, in sfarsit il revedeam in forma normala. A fost prima seara in care am reusit sa ma odihnesc pentru ca simteam ca va fi bine. Si chiar asa a fost. De a doua zi lucrurile au inceput sa se amelioreze iar la consult ni s-a spus sa continuam cu compresele si masajul pentru a mai elimina din puroi si sa ne revedem peste o saptamana.

Numai ca exact atunci cand ti-e lumea mai draga, lucrurile se complica. La nici o zi distanta, A.R. se trezeste din somn cu febra. Primul gand a fost ca ceva s-a agravat, insa in pampers putulica parea sa fie tot mai bine. M-am gandit apoi ca daca ar fi fost sa aiba legatura, febra ar fi aparut cand era si puroiul, nu dupa ce el a disparut. Am trecut la antitermice si am continuat sa incerc sa descopar cauza febrei. Si ea a aparut…un rosu in gat de toata frumusetea se instalase confortabil. (Era tot ce ne lipsea😑)

Ca sa-mi testeze limitele si rezistenta la stres, rosul asta in gat s-a transformat in cel mai urat cosmar. Febra a ajuns la 39°C si nu se lasa dusa cu nimic. Da-i cu antitermice la 4 ore, tzitzi la discretie si apa pentru hidratare, dezbraca-l, fa-i frectie, toate in timp ce el era semi-lesinat din pricina febrei, arzator ca un soare la mine in brate si nervos ca nu-l las in pace si e nevoit sa tot fie rascolit de toate procedurile pentru scaderea febrei. Pe langa toate astea, alta grija erau compresele de la putulica si verificarea ca ea sa fie bine…Simteam ca nu se mai termina chinul!

Toate astea au durat vreo 3 zile, timp in care am vorbit cu pediatra, care ne-a confirmat ca umbla o viroza care asa se manifesta si ne-a sfatuit sa continuam la fel pana la scaderea temperaturii. Am fost aproape nemiscata de langa el in tot timpul asta, “bucurandu-ma” de mici pauze pentru dus atunci cand febra ajungea la 38 si el devenea putin mai vioi si cu chef de joaca. In 15 min. era din nou soarele arzator de la pieptul meu.

Si a trecut si febra…putulica e bine, dar s-a instalat tusea. Asteptam cu interes sa scapam si de ea pentru a putea ajunge la doctor sa vedem ce e de facut in cazul fimozei, pentru ca ni s-a explicat ca nu e indicat sa mai ajungem in situatia unui alt episod de balanita, caci am putea vorbi de circumcizie. NO WAY!

Pana una alta, A.R. se odihneste, semn ca se reface, s-a obisnuit si cu compresele si rade fericit cand isi vede putulica, din dorinta de a ne asigura ca e bine, iar noi ne-am reconfirmat o vorba inteleapta: De ce iti e frica in viata, nu scapi!

Foto: pinterest.com

Advertisements